BIOGRAFIA ŞI LITERATURA CONFESIVĂ ÎN PERIOADA POSTDECEMBRISTĂ
(Rezumat)

Voga literaturii confesive după 1990, în România, a creat speranţa unei revitalizări a biografiei ca specie privilegiată a istoriei literare. Procesul de reabilitare a biografiei este mult mai lent decât ne-am aştepta. Există o tradiţie stimulatoare şi principalul reper este G. Călinescu, care a dat în 1932 cea mai bună biografie literară, Viaţa lui Mihai Eminescu, un model al genului. În perioada comunistă există numeroase exemple de biografii, scrise însă mai ales de istorici literari din generaţia războiului, ca Adrian Marino. Occidentalizarea criticii din anii ’70 a dus la compromiterea biografiei, înţeleasă limitativ şi peiorativ ca factologie, documentarism lipsit de contribuţia personală a interpretării, singura care putea da măsura subiectivităţii creatoare a unui critic modern, european. Este efectul unei confuzii între critica biografică, explicând uneori abuziv opera prin viaţa scriitorului, şi biografie ca gen epic, conturând un personaj excepţional, pus în centrul unei naraţiuni sociale. După 1990, am resimţit mai necesare ca oricând portretele morale ale scriitorilor, mai ales ale celor din perioada comunistă. Din acest motiv, biografiile din ultimii douăzeci de ani au primit o tentă etică şi politică mai marcată decât în epocile anterioare. Această tendinţă (de examen moral şi ideologic) particularizează biografia în noua istorie literară.

Cuvinte-cheie: biografia, autobiografia, critica estetică, portretul moral, criteriul politic.