IDENTITATEA ROMÂNEASCĂ POSTCOMUNISTĂ SE ARTICULEAZĂ ÎN ACELAŞI FEL CA IDENTITATEA POSTSTRUCTURALISTĂ, POSTCOLONIALISTĂ ŞI POST-TRAUMATICĂ?
(Rezumat)

Lucrarea de faţă îşi propune să stabilească o similitudine între studiile asupra identităţii postcomuniste şi teoria poststructuralistă, printr-o discuţie pe marginea despărţirii prin cratimă ca marcă a identităţii, reperabilă în studiile mai mult sau mai puţin riguros disciplinare, cât şi în poezie sau ficţiune. În prima parte, demersul teoretic porneşte de la analiza originilor termenilor formaţi prin afixare. Aceştia derivă din teoria postcolonială şi poststructuralistă elaborată de Emily Apter în The Translation Zone: A New Comparative Literature (2006), text înrudit cu Monolingualism of the Other: or, The Prosthesis of Origin (1998). Ambele lucrări sunt interpretate în relaţie cu istoria naţionalismului din studiul lui Joep Leersen, National Thought in Europe. A Cultural History (2006), unde cratima indică fuziunile, suprimările şi alăturările structuraliste. Cea de-a doua parte, comparatistă, a lucrării discută şi demonstrează modul de aplicare a termenilor referitori la identitatea realizată prin cratimă la diferite discursuri şi texte despre identitatea colectivă. După demonstrarea identităţii postcoloniale irlandeze, sfâşiată încă între mentalităţile specifice unei colonii aflate sub ocupaţie (naţionalistă) şi, respectiv, ale coloniei învingătoare, prin referinţa la poezii de Seamus Heaney şi Derek Mahon, la satirele sarcastice din episodul „Boii Soarelui” din romanul lui James Joyce, Ulise, şi la eseurile elegiace metropolitane ale lui Hubert Butler, putem avansa următoarea ipoteză: că există o analogie între cazul postcolonial al colonialismului alb, britanic din Irlanda, ţară încă împărţită între două centre, şi clivajul postcomunist determinat de confruntarea cu dominaţia şi discursurile estice şi vestice. În domeniul postcomunismului, cazul românesc este urmărit în eseul imagologic al profesorului Sorin Alexandrescu Paradoxul român (1998), prin raportare la istoria gândirii europene naţionale a lui Joep Leersen, precum şi la o antologie a istoriei intelectuale recente, Anti-Modernism – Radical Revisions of Collective Identity (2014). Analizând câteva afirmaţii radicale utilizate până în 1945 în Europa Centrală şi de Est, cea din urmă lucrare contribuie la reconfigurarea orizontului identităţii precomuniste la care se referă în mod preponderent discursurile postcomuniste. Accentul cade pe similitudinile şi diferenţele dintre studiile europene imagologice şi cele postcolonialiste, întreprinse în numele teoriei critice. Acestea sunt reliefate în cea de-a treia parte a studiului. Sugerăm, de asemenea, posibilitatea unor direcţii viitoare în analiza segregării regionale din Europa Centrală, în relaţie cu paradigmele poststructuraliste şi postcolonialiste.

Cuvinte-cheie: despărţire prin cratimă, postcolonialist, postcomunist, (post)structuralist, anti- modernism în regiunea mezoeuropeană.